ELLE ARTĂ: Marius Bercea – Noul locatar

Piesa de teatru Noul locatar a lui Eugen Ionescu, cuprinzând în rândurile textului ei alienarea, materialismul și angoasa existențială, e poate cheia cea mai potrivită pentru a descifra cea mai recentă expoziție a lui Marius Bercea, din spațiul Scânteia+ din București, prezentată de galeria Jecza și curatoriată de Tevž Logar. Istoria unui bărbat care se mută într-un apartament în care acumulează treptat din ce în ce mai multe obiecte, până ce ele ajung să-l sufoce, trebuie să răsune în minte pășind prin expoziția găzduită de un spațiu în care lucrările se desfășoară ca un fel de scenografie, prilejuind întrebări și reflecții similare.

Ca și până acum în practica lui Bercea, lucrările imaginează peisaje urbane, interioare, cadre naturale dramatice, scene care descriu contexte deopotrivă nostalgice și neliniștitoare. Nou e adaosul de obiecte, diorame, elemente de recuzită, care determină noi straturi ce invită la descifrarea procesului, dar și a intențiilor artistului. La încercarea de elucidare poate contribui relația lui Bercea cu timpul, atât când vine vorba despre felul în care muncește, în care durata e esențială pentru completarea lucrării; cât și când își alege protagoniștii dintre oameni care au crescut și s-au maturizat într-o perioadă de tranziție. Și geografia își face loc în practica lui, atunci când își găsește subiectele între două lumi, Transilvania și California, cu reperele și arhitecturile lor specifice, cu luminile lor diferite, care trasează peisaje emoționale diferite, însă privite prin aceeași lentilă.

Iar cum toate acestea conturează o lume similară celor puse în scenă pe scândura teatrului, care invită la completare, la imaginarea unui context dincolo de ce este imediat vizibil, l-am rugat pe artist să ne conducă printre elementele care o formează și la care ne invită să participăm, situându-ne în mijlocul lor.

ELLE: Cum s-a născut expoziția aceasta și ce înseamnă pentru tine faptul că se întâmplă la București?
Marius Bercea: Eu din 2020 mi-am mutat headquarter-ul total în Cluj și am început să fiu foarte deschis și la invitațiile din România. M-am bucurat mult, am fost onorat când am intrat în dialog cu Ovidiu Șandor și am pregătit împreună cu el și cu Diana Marincu expoziția de la Art Encounters de anul trecut. Concomitent, începusem deja o discuție cu Andrei Jecza pentru o expoziție pe care o pregăteam împreună, el mi-a făcut cunoștință cu Tevž (Logar, curatorul expoziției, n.red.).
Am început să discutăm proiectul la final de 2022 – început de 2023, deci se coace de mult. Discuția pe care am avut-o și soluțiile, să spunem, conceptuale, stilistice, estetice și faptul că ulterior Andrei a venit și cu propunerea de a muta expoziția din spațiul inițial, al galeriei lui din Timișoara, într-un spațiu intimidant de generos în București, a dictat și producția unor lucrări la o scară mai mare, de mai mari dimensiuni. M-am bucurat, mai ales după perioada de pandemie, în care am fost obligați la un fel de labirint domestic. Am mutat și atelierul Smarandei (Almășan, designer vestimentar și partenera lui de viață, n.red.) chiar lângă mine, și atunci aveam acces la toate pattern-urile din atelierul ei. Am început să fiu mult mai atent la tipul de producție pe care îl făceam. Am început să lucrez cu mici machete, să lucrez cu fotografie, pentru că nu mai aveam interacțiunea umană, nu mai puteam să mai invit oameni în atelier și să lucrez la scară mai mare.
Și după perioada asta începusem să chestionez ce a fost prima dată: pictura sau schița 3D sau 2D pe care am făcut-o aici? Am locuit cu această situație timp de trei, patru ani. Și am decis în final să măresc la o scară cvasi-umană niște diorame și niște props-uri, machete pe care oricum le aveam pregătite în atelier. Și s-a potrivit perfect și pe discuțiile cu Tevž. A fost spațiul cel mai potrivit pentru tipul ăsta de proiect.

ELLE: Dar totuși, dincolo de aceste aspecte tehnice, legate de dimensiuni, înseamnă ceva, poate la nivel emoțional, faptul că expoziția e aici?
M.B.: Îți dai seama că e genul de producție pe care eu încă n-am vizualizat-o. Încă nu știu cum arată lucrările respective în dialog. De aia cumva emoțiile și stresul pe care le am acum, în săptămâna în care trebuie să le montez și să le pun în dialog, în spațiu, să găsesc și eclerajul potrivit pentru fiecare, îmi ridică tot factorul de stres. Ce fac până la urmă este o întoarcere către un craft, către o chestie analogă. Mai ales într-o lume în care atât aplicațiile, cât și toate formulele astea de manipulare 3D îți ușurează munca, eu am luat-o într-un alt sens.

ELLE: Să pornim deci de la numele expoziției…
M.B.: Titlul expoziției are clar o trimitere și parafrazează o chestiune care ține de teatru, după piesa lui Ionesco, Noul locatar. Și după mai am un subtitlu, Sunshine Noir. Piesa a creionat foarte bine starea de acumulare pe care o ai în laboratorul personal, în solitudine, în care aduni lucruri până în momentul în care lucrurile respective te sufocă. Și ca poveste absolut personală, mă gândeam la mai multe variante în care aș putea să verbalizez întreg proiectul ăsta, care oricum e deja dificil să-l vizualizez sau să-l verbalizez din cauză că încă este în facere până în momentul montajului. Și prima dată am văzut-o menționată în jurnalele lui Baba, în momentul în care mai era încă teatrul TV, într-o descriere foarte scurtă și foarte mișto de la sfârșitul anilor 60. Când am fost pus în situația de a alege o topică și un titlu, imediat mi-a venit în gând descrierea respectivă și apoi am mai cercetat și am văzut că și Tompa Gábor a mai pus piesa respectivă în scenă, mult mai târziu. Deci asta e ideea centrală.

ELLE: Și ce fel de lucrări expui?
M.B.: Sunt cumva o recuzită a cercetărilor pe care le-am făcut în ultimii 10-15 ani, lucrări care sunt apropiate de limbajul pictural, fotografii, lightbox-uri, sunt obiecte 2D jumătate, sunt scenele astea de mari dimensiuni, dioramele de care spuneam. Fiecare mediu cu care am operat are o oarecare însemnătate la nivel de laborator personal. Am, de exemplu, niște machete pe care le-am făcut din palete folosite pentru o pictură și din ele am reconstruit clădirile lipsă din pictură. E genul ăsta de complementaritate și se creează un efect de trompe-lœil, în anumite poziții lucrurile sunt atât de bine integrate din perspectiva gestului încât, în momentul în care faci o fotografie, nu mai știi care-i 2D, care-i 3D, care-i în prim plan, care-i în planul secund. După care am un neon în relație cu o pictură, neonul pe care tot timpul îl citam în picturile mai vechi, pe care le făceam când eram mai mult în California, cumva ca simbolul focului rece al electricității, un fel de standard al consumerismului. După care e tipul ăsta de conservare a greșelii, care până la urmă e o chestiune cu care te zbați zilnic, nu știi ce ții, ce acoperi, accidentele pe care le conservi sau la care renunți. Am mai multe figuri tăiate din niște picturi existente, cașerate pe niște suporturi groase de lemn, pe care le recontextualizez într-un alt spațiu, într-un soi de labirint domestic. Și sunt niște figuri ale personajelor pe care eu le pictam, am început din 2019, generația născută după anii 90, care trăiește în această paradigmă a nostalgiei trecutului recent, dar până la urmă și cu înclinația către Vest, către neoliberalism. Pe astea cumva le-am gândit ca fiind închise într-o casă pe roți. Oricând pregătită să plece, aproape ca în Viața e în altă parte, a lui Kundera.
După care am niște lightbox-uri care definesc cumva portretul consumerist actual, făcute după niște fotografii pe care le-am făcut când eram mai mult prin State. Apoi diorama, care verbaliza o situație, o poveste; după care am printul textil, care readuce în discuție pe La Fontaine și fabula și personificarea, care e extensia fabulei, pentru că toate personajele pe care le aveam erau îmbrăcate în niște textile din astea printate, ori cu flori, ori cu animale și haina în sine era un fel de storytelling. După care mai am încă o scenă mobilă, itinerantă, care interoghează profilul meu de artist, constant între două lumi, California și Transilvania, care interoghează un festival al schimburilor de idei.

Citește continuarea în ELLE IUNIE 2025!

Daca ti-a placut acest articol, urmareste ELLE.ro pe GOOGLE NEWS sau pe FACEBOOK